Am sperat ca o sa fie bine,ca lumea mea va incepe sa capete un nou sens,ca tot raul care mi-a fost facut se va intoarce,intr-un final,de unde a venit.Am pierdut 17 ani din viata incercand,sperand si invatand din greseli;insa a gresi e omeneste,totul consta in a nu face o tragedie din asta.Poate ca unii nu sunt pregatiti sa sufere atat,poate realitatea ii doboara de cele mai multe ori,intunecandu-le si cel mai mic colt de speranta ramas acolo,undeva unde se gandesc ca intr-o zi se va face dreptate.
Vinovatie?Da.O simt cu desavarsire.Sunt vinovata ca mi-am permis sa ma privesc in oglinda plangand pentru cineva care nu merita,cineva care ma face sa sufar,cineva care,desi in inima mea este cea mai importanta persoana,eu in a lui sunt doar o straina.
Privesc inainte si sper ca intr-o zi o sa fiu atat de puternica incat o sa trec peste toate si o sa accept ca viata te pune la incercare de cate ori are ocazia,fara sa te intrebe daca esti pregatit.Pur si simplu,o face!
17 la infinit;aici m-am oprit.
